Mă simt bine. Da, sunt fericită. Toate merg bine în viața mea acum, inclusiv școala, inclusiv partea emoțională, relația cu părinții, cu prietenii. Fac progrese cu starea mea generală, să mă mențin la o constantă, nu să sar de la plus la minus și tot așa.
Mă întreb: „asta e doar euforie? Sau e fericire adevărată? Cum am puterea să știu?” Și ideile mele încep să se piardă în șirul gândurilor, care e nesfârșit și incontrolabil.
Am trecut peste relația cu Denis? Sunt fericită în stadiul în care sunt acum în viața mea?
Și ca să vezi, primesc un mesaj, care îmi întrerupe șirul gândurilor.
Iau telefonul și văd un număr de telefon. Îl recunosc imediat, pentru că l-am memorat mai de mult, doar era cea mai importantă persoană din viața mea, la care apelam oricând.
„Ieșim azi la o poveste?”
Încep să-mi simt fruntea caldă. Palmele îmi transpiră. Mă prefac pentru o secundă că nu văd ce scrie, mă izolez în bula mea.
Dar sunt fericită! De ce apare tocmai acum asta, să-mi disturbe starea?
Îmi spun „ce poate să se întâmple rău? Doar am trecut peste, și sunt detașată! El nu mă poate convinge cu nimic, nu mai are putere asupra mea.”
În momentul respectiv nici n-am realizat că mintea mea mă vinde, că mă păcălește, nici măcar nu negociază, ci reușește din prima să ia controlul.
Mă las cuprinsă de emoții, mă simt singură. Mă simt atât de singură, încât îi răspund „da, unde și când?” Ce încerc să fac? Ce vreau de la mine, de la el? Ce așteptări am?
Termin orele, la care, bineînțeles, nu îmi mai stă capul de când mi-a scris el. Și mă îmbrac, atent, cum fac de fiecare dată, să impresionez. Doar sunt buricul pământului, trebuie să mă mențin acolo sus.
• Mami, eu plec, ne vedem mai târziu.
• Cum adică, unde pleci?
• Mă văd cu… Denis.
• CE?!
• Ce? De ce reacționezi așa? Intru eu in defensivă, nici nu înțeleg de ce. Ce vreau să câștig?
• Păi credeam că..
• Că ce?
• Că voi doi nu mai.. vorbiți.. că ai încheiat totul..
• Păi am încheiat, nu ne mai întoarcem, dar ți se pare așa de ciudat să ies cu el?
• Puțin..
• Păi, mie nu! Ies și închid ușa, parcă îmi vine să-mi dau o palmă peste față, la cât de obraznică și orgolioasă sunt.
Îi văd mașina. A ajuns înaintea mea. Ce vrea să demonstreze?
• Salut.
• Hei.
Aceeași privire. Același miros specific, de care eram îndrăgostită până peste cap. Aceeași atitudine, doar că acum mă dezgustă. Și atunci, de ce am ieșit cu el?
• Ce mai faci, Ioana?
• Sunt… surprinzător de bine, realizând că spun adevărul, însă am o frică să nu se strice totul acum, pentru că ies cu el.
• Oau, mă bucur tare mult pentru tine!
Minciuni.
• Tu cum ești?
• Ca de obicei, productiv, mă concentrez pe facultate acum, că am fost pus în multe responsabilități, mă simt chiar bine.
• Și eu mă bucur pentru tine.
Alte minciuni. Oare cât o să mai țină asta?
• Îmi pare rău că mergem tot în același loc să mâncăm, dar e singurul deschis, și Bistrița e în carantină.. doar știi.
• Stai liniștit, Doamne, e perfect acolo.
În Bistrița? Vrea să mă ducă acolo, de ce? Mintea mea perversă derulează scenarii, dar o opresc și revin la prezent.
• Hai să ne luăm o cafea, ce zici?
• De acord, ar merge și o țigară, căci nu am mai fumat de ceva vreme ( realizând ce spun, îmi dau seama că sunt cu adevărat fericită, de aia nu mai fumez, iar acum simt brusc nevoia, ce vreau să demonstrez? Vreau să mă apăr, cumva? Vreau să adopt o mască, ca el să vadă că sunt puternică și stabilă, dar eu sunt de fapt un dezastru )
• Uite, aici. Și ia mai povestește-mi, ești în regulă cu școala? . ( adoptă masca aia de falsitate, vocea specifică, cum că i-ar păsa cu adevărat, cum că vrea să ajute )
• Da, sunt. Mi-am dat seama că detașarea e cheia, și interesul maxim pentru ceea ce mă ajută cu adevărat mai departe..
• Foarte bine, mă bucur că ai ajuns în punctul acesta.
• Tu? Cum ești, pe lângă toate astea? Pe partea relațională?
• Adevărul e că.. nu vreau să te mint.. dar au fost câteva fete în care m-am refugiat, adică ..
• Adică ai împărțit momente intime cu ele?
• Sărutul în numești moment intim? Pentru că eu nu, și plus că mi-ai apărut de fiecare dată în minte.
• Adică eu eram motivul pentru care nu mergeai mai departe, să faci sex cu ele?
• Sincer.. da.
• Ok, și cum îți apăream?
• Îmi doream să fii tu în locul lor.
• Deci nu te-ai bucurat de timpul cu acele fete..
• Nu pot spune asta, au fost niște experiențe, care m-au ajutat să-mi dau seama în ce stadiu sunt, și că încă țin la tine.
Bullshit.
• Mă bucur că ți-ai dat seama de toate asta, și sincer nu mă simt afectată că te-ai pupat cu ele sau ceva, pentru că am trecut peste.
• …
• Știi ceva? Nu.. vorbește orgoliul din mine. Vreau să fiu sinceră cu tine. Mă simt nașpa pentru că te-ai pupat cu alte fete, deși nici eu nu înțeleg de ce. Rănile nu, nu s-au vindecat, eu nu te-am iertat, sunt foarte instabilă.
• Poate te simți aiurea pentru că.. erai sigură că nu poți fi înlocuită.
• Exact. Cred că așa te-ai simțit și tu, în vară, când eu m-am pupat cu alți băieți..
• Și atunci eram împreună..
• Eram, oare?
• Ai dreptate, numai nu într-o relație nu eram. Vreau să mă las total vulnerabil în fața ta, Ioana, să știi exact ce simt și cum mă raportez la tine, pentru că nu am nimic de pierdut.
• Așa, Denis, și tu crezi că se poate construi ceva, pe baza a ceea ce s-a întâmplat, cu tot trecutul în spate?
• Sincer, da, pentru că văd că și tu, și eu ne-am transformat, ne-am vindecat de acele răni, am trecut prin cele mai dureroase momente, dar cred că a fost „acea relație”. Acea relație unică, de iubire adevărată.
• Adică, tu nu crezi că am fost toxici unul pentru celălalt?
• Nu, cum să fim toxici? Chiar cred că ne-am sprijinit și ne-am iubit, chiar dacă eu… am făcut niște greșeli mai mari.
Am instinctul de a intra in defensivă. Ba da, am fost toxici, și ba nu, nu mă iubește cu adevărat. Mă uit obiectiv la mine, mă simt vulnerabilă, singură și cu o nevoie maximă de iubire și afecțiune. Dar, vreau să dau cu piciorul la tot ce am construit? Chiar vreau să mă întorc pe calea bătătorită, pe unde am mai fost și uite ce s-a întâmplat?
• Da, văd că ești dornic să deschizi subiectul acesta, dacă tot scormonim în trecut, văd că eu nu îmi doresc asta, Denis. Eu nu sunt vindecată, nu sunt bine, nu sunt așa bine precum afișez în exterior.
• Și eu te înțeleg perfect. Am învățat să nu mai așteptări de la oameni. Deloc.
• Pentru că așteptările aduc suferință. Și atunci, Denis, de ce m-ai chemat azi?
• Pentru că.. am vrut să te văd. Mi-a fost dor de tine și știu că cu tine pot petrece cel mai de calitate timp.
În momentul acela, am inspirat profund. Îndoielile despre schimbare mă sugrumă, simt că trebuie să inspir și să expir profund, și fac asta. Mă uit la el, și dintr-o dată se face lumină. Mă minte. Se bagă pe sub pielea mea, pentru că el cu asta se hrănește. Cu validare, orgoliu, vrea să fie cel mai important și inteligent din lume.
• Mulțumesc pentru răspuns, mergem acasă?
• Sigur, dacă asta e dorința ta.
• Da, te rog.
Conștientizez că nu soarta e de vină. Denis e vinovat pentru căderea mea, dar eu sunt responsabilă pentru ridicare, pentru reconstruire, pentru vindecare. Și asta e cel mai frumos.
Consider că fac un pas uriaș, îl las să se desprindă de mine, în ciuda minții care urlă „dar poate el e alesul! Întoarce-te, cine te mai poate iubi la fel ca el? Cine îți poate oferi afecțiunea aceea?”
Mă uit la acest gând și îi spun „Te văd, te îmbrățișez. Te iubesc, iar acum te las să pleci”
Și el pleacă.

„De ce nu rezolvă mai repede problema aceea și se axează pe lucruri nesemnificative?” „De ce sunt așa distanți și nu îmi oferă afecțiune?” „De ce mă sufocă?” „Vreau să plec de acasă, pentru că nu le mai suport modul de gândire!”

Sunt o parte dintre gândurile pe care le am când sunt cu părinții mei.

• Paula dragă, de ce îți judeci așa aspru părinții? Ei se străduiesc să fie bine pentru familie, fac tot ce pot.
• M-a copleșit problema asta, și azi decid să o rezolv. M-am regăsit de prea multe ori judecându-i sau contrazicându-i, crezând că eu am dreptate, pentru că sunt mai tânără și vremurile s-au schimbat.
• Dar nu te-ai gândit că, totuși, ei sunt trecuți prin viață? Chiar dacă vremurile sunt altfel, cum crezi tu, lumea se învârte în jurul acelorași principii, de mii de ani.
• Cum ar fi?
• Adevăruri generale, doar știi asta. Că tinerii mai fac prostii, tu crezi că părinții tăi nu au făcut și ei gafe? Că nu au trecut prin încercări grele de a face față provocărilor vieții?
• Sunt sigură de asta, și de azi vreau să îmi deschid ochii, să-i îmbrățișez și să îi accept așa cum sunt, pentru că ei mi-au dat viață.
• De spus, e foarte ușor să spui, însă ce acțiuni vei face pentru a îndeplini asta?
• În primul rând, ceea ce deja am început să fac, devin conștientă atunci când încep să-i judec. Așa am făcut ieri, când am văzut că tatăl meu și-a cumpărat un telefon, de care nu avea nevoie, dar a văzut că e ieftin și și-a spus „de ce nu?”, iar apoi a constatat că era un fake și a fost dezamăgit. Eu m-am aprins super tare, pentru că pe mine mă ceartă când îmi cumpăr lucruri, mereu! El nu vede că îmi strâng mai mulți bani, pentru a cumpăra lucruri de calitate când am nevoie, care, bineînțeles, sunt mai scumpe.
• Orgoliul din tine și-a făcut apariția… așa procedezi tu, am înțeles, dar ce ai vrut să demonstrezi cu asta? Mentalitatea lui oricum nu se va schimba.
• Am vrut să îi transmit ideea să nu mă mai judece în momentul în care îmi cumpăr ceva pentru mine, ce știu că mă va ține mult și bine, pentru că mă interesez bine înainte.
• Dar el nu asta a perceput. El a înțeles ideea că tu vrei scandal, pentru că sunteți două persoane încăpățânate, care puse împreună, iau foc! Tu l-ai atacat, deși el era deja dezamăgit.
• Știu că a fost vina mea și trebuie să-mi văd de treabă, însă când văd ce face.. sunt probleme mai urgente în casă, trebuie chemat un instalator, și cumva, el amână! Și, în schimb, mă trezesc în casă cu tot felul de colete, pentru că a găsit ceva cu 3 lei și „S-AR PUTEA să avem nevoie de el”, dar nu avem. Niciodată nu o să avem.
• Asta e mica lui pasiune, să colecționeze lucruri. Cine ești tu să îl judeci pentru acțiunile lui? Cu ce ești mai presus? Gândește-te foarte serios la asta. Tu încă ești dependentă financiar de ei, și faci figuri? Paula, am impresia că preiei o mască de superioritate, de agresor față de părinții tăi, lucru care nu îți face bine nici ție, nici lor.
• Mi-am dat seama de asta. Soluția e să-mi reamintesc constant că, atunci când voi fi pe cont propriu, va fi extrem de greu, și îmi voi fi dorit să nu-i fi judecat pe părinții mei.
• Nu e destul, ai nevoie de acțiuni concrete, altfel rămân la nivelul de gânduri, de idei, de care nu o să-ți aduci aminte atunci când trebuie.
• Atunci, îmi propun ca în momentul în care vorbesc cu ei despre acțiunile mele și ale lor, să fiu calmă și conștientă. Să fiu prezentă, să îi accept și să îi tratez cu compasiune.
• Mai bine. Și după fiecare discuție, dacă ai tendința de a-i judeca, amintește-ți prin câte au trecut și că fac tot ce le stă în putință.
• Asta nu înseamnă că le atribui niște scuze?
• Hai să vedem cum faci distincția.
• Păi, de exemplu, la felul în care cheltuiește tatăl meu banii pe lucruri materiale care sunt menite să umple un gol interior sunt ferm convinsă că a-mi reaminti prin câte a trecut e doar o scuză. Astfel, nu are de ce să-mi reproșeze mie că dau banii pe prostii când el face asta.
• Și oare chiar nu dai banii pe prostii?
• Păi..
• La asta mă gândeam și eu. Doar că el nu știe pe ce dai tu banii în rest, el vede doar cheltuielile mari, dar pe lângă, pachetele de țigări pe care ți le iei, cafele, dulciuri, despre ele ce ai de spus?
• Că.. fac o risipă enormă de bani așa…
• Și atunci?
• Modul în care îl judec pe tatăl meu e de fapt un mod al meu de a mă apăra, de a-mi nega acțiunile dăunătoare.
• Asta e!
• Fac progrese. Și acum, mereu am fost invidioasă pe tatăl celei mai bune prietene, Simona, pentru că el e un om deschis, nu pune preț pe lucrurile materiale, se bucură de viață și ia viața ca pe o comedie. Recent și-au cumpărat o mașină nou nouță, albă. Ieri mi-a trimis Simona niște videoclipuri, că a mers pe niște dealuri cu ea și s-a distrat de minune, chiar dacă s-a umplut de noroi și după au spălat-o la spălătorie.
• Și ție ți-a sărit instant gândul că tu nu faci astfel de lucruri cu tatăl tău, nu-i așa?
• Exact, și cel mai important, tatăl meu spunea să nu cumva să o murdărim, și apoi să dăm banii la spălătorie. Cred că asta mă doare și pe mine, mă limitează cumva.
• Tu nu trebuie să îi preiei tiparul de gândire, dar nici să cazi în extrema cealaltă, să vrei să fugi de acasă pentru a nu prelua gândirea părinților tăi.
• Da, însă nici nu m-am putut bucura pentru Simona, pentru că mi-am adus aminte de situația mea, care nu îmi place deloc, și nu am nicio șansă să îl schimb, pentru a se bucura de viață și a fi un om mai relaxat.
• Dar tu când te schimbi? Ții minte ce am vorbit despre modul în care tu să fii exemplu, model pentru cei din jur? Așadar, prima dată te concentrezi să te schimbi pe tine, Paula. Nu ai obligația să schimbi pe nimeni. Concentrează-te pe tine, pune-te pe tine pe primul loc.
• Ce revelator, așa e. Mai apoi, o văd și pe mama mea tot timpul supunându-se. Ce spune tatăl meu e sfânt pentru ea. Mă doare, pentru că și eu am fost fosta relație așa, iar Emelin a fost exact ca tatăl meu, incredibil! Și când îi spun eu ceva mamei mele, îi spun dacă ceva nu face bine, se face mică și își spune că e proastă. Și mă enervez, pentru că nu e proastă, e chiar foarte inteligentă! Dar trăiește fixată în anumite tipare de gândire din care nu pot să o scot.
• Vrei să te întorci în postura salvatorului, Paula? Nu ți-a fost de ajuns? Nu trebuie să îi schimbi, mai spun o dată, tu trebuie să fii un model pentru ei, pentru toată lumea, și să îți îndrepți atenția spre interiorul tău, acolo merită făcute schimbări.
• Atunci aleg să mă uit în interior, urmând să se facă lumină și să îmi găsesc propriul adevăr.