Ceva rau o sa se intample
807
post-template-default,single,single-post,postid-807,single-format-standard,theme-bridge,bridge-core-1.0.7,woocommerce-no-js,ajax_fade,page_not_loaded,,qode_grid_1300,columns-4,qode-theme-ver-18.2.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_bottom,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.0.5,vc_responsive

Ceva rau o sa se intample

Ceva rau o sa se intample

Mă simt bine. Da, sunt fericită. Toate merg bine în viața mea acum, inclusiv școala, inclusiv partea emoțională, relația cu părinții, cu prietenii. Fac progrese cu starea mea generală, să mă mențin la o constantă, nu să sar de la plus la minus și tot așa.
Mă întreb: „asta e doar euforie? Sau e fericire adevărată? Cum am puterea să știu?” Și ideile mele încep să se piardă în șirul gândurilor, care e nesfârșit și incontrolabil.
Am trecut peste relația cu Denis? Sunt fericită în stadiul în care sunt acum în viața mea?
Și ca să vezi, primesc un mesaj, care îmi întrerupe șirul gândurilor.
Iau telefonul și văd un număr de telefon. Îl recunosc imediat, pentru că l-am memorat mai de mult, doar era cea mai importantă persoană din viața mea, la care apelam oricând.
„Ieșim azi la o poveste?”
Încep să-mi simt fruntea caldă. Palmele îmi transpiră. Mă prefac pentru o secundă că nu văd ce scrie, mă izolez în bula mea.
Dar sunt fericită! De ce apare tocmai acum asta, să-mi disturbe starea?
Îmi spun „ce poate să se întâmple rău? Doar am trecut peste, și sunt detașată! El nu mă poate convinge cu nimic, nu mai are putere asupra mea.”
În momentul respectiv nici n-am realizat că mintea mea mă vinde, că mă păcălește, nici măcar nu negociază, ci reușește din prima să ia controlul.
Mă las cuprinsă de emoții, mă simt singură. Mă simt atât de singură, încât îi răspund „da, unde și când?” Ce încerc să fac? Ce vreau de la mine, de la el? Ce așteptări am?
Termin orele, la care, bineînțeles, nu îmi mai stă capul de când mi-a scris el. Și mă îmbrac, atent, cum fac de fiecare dată, să impresionez. Doar sunt buricul pământului, trebuie să mă mențin acolo sus.
• Mami, eu plec, ne vedem mai târziu.
• Cum adică, unde pleci?
• Mă văd cu… Denis.
• CE?!
• Ce? De ce reacționezi așa? Intru eu in defensivă, nici nu înțeleg de ce. Ce vreau să câștig?
• Păi credeam că..
• Că ce?
• Că voi doi nu mai.. vorbiți.. că ai încheiat totul..
• Păi am încheiat, nu ne mai întoarcem, dar ți se pare așa de ciudat să ies cu el?
• Puțin..
• Păi, mie nu! Ies și închid ușa, parcă îmi vine să-mi dau o palmă peste față, la cât de obraznică și orgolioasă sunt.
Îi văd mașina. A ajuns înaintea mea. Ce vrea să demonstreze?
• Salut.
• Hei.
Aceeași privire. Același miros specific, de care eram îndrăgostită până peste cap. Aceeași atitudine, doar că acum mă dezgustă. Și atunci, de ce am ieșit cu el?
• Ce mai faci, Ioana?
• Sunt… surprinzător de bine, realizând că spun adevărul, însă am o frică să nu se strice totul acum, pentru că ies cu el.
• Oau, mă bucur tare mult pentru tine!
Minciuni.
• Tu cum ești?
• Ca de obicei, productiv, mă concentrez pe facultate acum, că am fost pus în multe responsabilități, mă simt chiar bine.
• Și eu mă bucur pentru tine.
Alte minciuni. Oare cât o să mai țină asta?
• Îmi pare rău că mergem tot în același loc să mâncăm, dar e singurul deschis, și Bistrița e în carantină.. doar știi.
• Stai liniștit, Doamne, e perfect acolo.
În Bistrița? Vrea să mă ducă acolo, de ce? Mintea mea perversă derulează scenarii, dar o opresc și revin la prezent.
• Hai să ne luăm o cafea, ce zici?
• De acord, ar merge și o țigară, căci nu am mai fumat de ceva vreme ( realizând ce spun, îmi dau seama că sunt cu adevărat fericită, de aia nu mai fumez, iar acum simt brusc nevoia, ce vreau să demonstrez? Vreau să mă apăr, cumva? Vreau să adopt o mască, ca el să vadă că sunt puternică și stabilă, dar eu sunt de fapt un dezastru )
• Uite, aici. Și ia mai povestește-mi, ești în regulă cu școala? . ( adoptă masca aia de falsitate, vocea specifică, cum că i-ar păsa cu adevărat, cum că vrea să ajute )
• Da, sunt. Mi-am dat seama că detașarea e cheia, și interesul maxim pentru ceea ce mă ajută cu adevărat mai departe..
• Foarte bine, mă bucur că ai ajuns în punctul acesta.
• Tu? Cum ești, pe lângă toate astea? Pe partea relațională?
• Adevărul e că.. nu vreau să te mint.. dar au fost câteva fete în care m-am refugiat, adică ..
• Adică ai împărțit momente intime cu ele?
• Sărutul în numești moment intim? Pentru că eu nu, și plus că mi-ai apărut de fiecare dată în minte.
• Adică eu eram motivul pentru care nu mergeai mai departe, să faci sex cu ele?
• Sincer.. da.
• Ok, și cum îți apăream?
• Îmi doream să fii tu în locul lor.
• Deci nu te-ai bucurat de timpul cu acele fete..
• Nu pot spune asta, au fost niște experiențe, care m-au ajutat să-mi dau seama în ce stadiu sunt, și că încă țin la tine.
Bullshit.
• Mă bucur că ți-ai dat seama de toate asta, și sincer nu mă simt afectată că te-ai pupat cu ele sau ceva, pentru că am trecut peste.
• …
• Știi ceva? Nu.. vorbește orgoliul din mine. Vreau să fiu sinceră cu tine. Mă simt nașpa pentru că te-ai pupat cu alte fete, deși nici eu nu înțeleg de ce. Rănile nu, nu s-au vindecat, eu nu te-am iertat, sunt foarte instabilă.
• Poate te simți aiurea pentru că.. erai sigură că nu poți fi înlocuită.
• Exact. Cred că așa te-ai simțit și tu, în vară, când eu m-am pupat cu alți băieți..
• Și atunci eram împreună..
• Eram, oare?
• Ai dreptate, numai nu într-o relație nu eram. Vreau să mă las total vulnerabil în fața ta, Ioana, să știi exact ce simt și cum mă raportez la tine, pentru că nu am nimic de pierdut.
• Așa, Denis, și tu crezi că se poate construi ceva, pe baza a ceea ce s-a întâmplat, cu tot trecutul în spate?
• Sincer, da, pentru că văd că și tu, și eu ne-am transformat, ne-am vindecat de acele răni, am trecut prin cele mai dureroase momente, dar cred că a fost „acea relație”. Acea relație unică, de iubire adevărată.
• Adică, tu nu crezi că am fost toxici unul pentru celălalt?
• Nu, cum să fim toxici? Chiar cred că ne-am sprijinit și ne-am iubit, chiar dacă eu… am făcut niște greșeli mai mari.
Am instinctul de a intra in defensivă. Ba da, am fost toxici, și ba nu, nu mă iubește cu adevărat. Mă uit obiectiv la mine, mă simt vulnerabilă, singură și cu o nevoie maximă de iubire și afecțiune. Dar, vreau să dau cu piciorul la tot ce am construit? Chiar vreau să mă întorc pe calea bătătorită, pe unde am mai fost și uite ce s-a întâmplat?
• Da, văd că ești dornic să deschizi subiectul acesta, dacă tot scormonim în trecut, văd că eu nu îmi doresc asta, Denis. Eu nu sunt vindecată, nu sunt bine, nu sunt așa bine precum afișez în exterior.
• Și eu te înțeleg perfect. Am învățat să nu mai așteptări de la oameni. Deloc.
• Pentru că așteptările aduc suferință. Și atunci, Denis, de ce m-ai chemat azi?
• Pentru că.. am vrut să te văd. Mi-a fost dor de tine și știu că cu tine pot petrece cel mai de calitate timp.
În momentul acela, am inspirat profund. Îndoielile despre schimbare mă sugrumă, simt că trebuie să inspir și să expir profund, și fac asta. Mă uit la el, și dintr-o dată se face lumină. Mă minte. Se bagă pe sub pielea mea, pentru că el cu asta se hrănește. Cu validare, orgoliu, vrea să fie cel mai important și inteligent din lume.
• Mulțumesc pentru răspuns, mergem acasă?
• Sigur, dacă asta e dorința ta.
• Da, te rog.
Conștientizez că nu soarta e de vină. Denis e vinovat pentru căderea mea, dar eu sunt responsabilă pentru ridicare, pentru reconstruire, pentru vindecare. Și asta e cel mai frumos.
Consider că fac un pas uriaș, îl las să se desprindă de mine, în ciuda minții care urlă „dar poate el e alesul! Întoarce-te, cine te mai poate iubi la fel ca el? Cine îți poate oferi afecțiunea aceea?”
Mă uit la acest gând și îi spun „Te văd, te îmbrățișez. Te iubesc, iar acum te las să pleci”
Și el pleacă.

No Comments

Post A Comment