Cum mi-a aparut psoriazis-ul
793
post-template-default,single,single-post,postid-793,single-format-standard,theme-bridge,bridge-core-1.0.7,woocommerce-no-js,ajax_fade,page_not_loaded,,qode_grid_1300,columns-4,qode-theme-ver-18.2.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_bottom,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.0.5,vc_responsive

Cum mi-a aparut psoriazis-ul

Cum mi-a aparut psoriazis-ul

Am 7 ani și sunt o fetiță ca oricare alta. Îmi place să mă joc cu păpușile, am o colecție întreagă. Stau la bunici, și întreaga curte e plină de pui de găină, la toți le-am pus nume și vin după mine, pentru că le dau mereu de mâncare. Îmi place să ies cu prietena mea cea mai bună, Amalia, suntem nedespărțite. La grădiniță plângeam una după alta când mergeam acasă și plângeam când una nu venea la grădiniță. Acum, întrăm în clasele primare și sunt foarte entuziasmată. Totul e bine, sunt fericită. Părinții mă iubesc, chiar dacă lipsesc mai mereu și muncesc încontinuu, eu mă bucur când sunt și ei prin preajmă și le arăt ce jucării am și cum mă joc cu ele. Mă uit la tati și văd că nu îl interesează și butonează în continuare telecomanda, iar mami se pune jos, lângă mine, și îmi spune să ne jucăm împreună. Sunt cea mai fericită.

Apoi, lucrurile iau o turnură negativă. Încep clasa întâi, mă confrunt pentru prima dată cu citirea unei cărți, cu liniuțe și bastonașe, și mie îmi plac tare mult, mai greșesc și scriu foarte urât. Bunica mea începe să țipe la mine zilnic să-mi fac temele perfect, iar eu plâng în fiecare zi, nu înțeleg ce am făcut greșit și de ce trebuie să fie perfect. Ce e aia perfect? Mie îmi place să fac greșeli, e amuzant!

Ies afară să mă joc cu prietenele mele, afară plouă, și eu am papuci curați, dar nu sunt papucii de duminică, pe aceia nu am voie să-i iau, să nu-i murdăresc. Mama mea mi-i mai dă câteodată la școală, fără să vadă bunica mea, și îmi zice să mă bucur de hainele și papucii „de duminică”, că ea nu crede în așa ceva. Mi se par atât de diferite, bunica și mami! Sunt afară, plouă, eu calc prin bălți, pare distractiv, și râd, dansez în ploaie, îmi place cum se simt picurii de ploaie pe fața mea, mă bucur de viață, cum s-ar spune.

Ajung acasă și o văd pe bunica venind spre mine. Nu înțeleg de ce vine așa grăbită. Nu apuc să-mi ridic capul spre ea, că mă trezesc cu o palmă peste față. Ce se întâmplă? Ce am făcut?

  • Ce ai făcut cu papucii ăștia? Explică-mi!
  • Am călcat în bălți, m-am distrat!
  • Tu știi că te-ai putea răci? Și îți mai strici și papucii!
  • Dar.. se pot curăța…
  • Nu fi obraznică! Du-te în cameră și dă-i odată jos, să nu te mai văd!
  • N-am vrut..
  • Bine că n-ai vrut! Și uite că se întunecă! Tu nu te-ai gândit că poate te prinde noaptea pe drum?
  • Dar…. nu m-a prins.. sunt aici…
  • Bine că ești aici! Lasă-mă în pace, să nu te mai prind cu de astea!
  • Vreau să vină mami…
  • Mergi și fă-ți temele!
  • Bine.. Merg în cameră și plâng, nu înțeleg ce se întâmplă. Pe ceilalți copii de ce nu îi ceartă acasă când se murdăresc? Trebuie să fiu impecabilă? De ce sunt așa speciale lucrurile astea, papuci, haine, nu înțeleg!
  • Ai terminat?
  • Am scris ceva, dar nu înțeleg ce scrie aici..
  • Cum adică nu înțelegi? Mă ia de mână și mă strânge tare.
  • MĂ DOARE!
  • Cum să nu înțelegi asta? Rupe pagina și ia-o de la început.
  • Dar..
  • Fă ce-ți spun! Și mai scrii și urât! Dacă nu schimbi scrisul ăsta nu știu ce-ți fac!

Mă uit la mine, la fetița care abia a început școala, e speriată și nu înțelege de ce e certată mereu de bunica ei. Mă uit la mine și nu remarc că îmi apar bube pe corp.. ce sunt alea? Părinții îmi spun că vor trece, nu știu nici ei ce sunt și de la ce au apărut, mă fac cu cremele pe care le avem prin casă, cu ce apucă..

Trec anii și apar tot mai multe. Plâng în fiecare zi, părinții nu mă văd în starea aceea, ei sunt plecați la serviciu. Bunica le spune că nu știu ce am de plâng în fiecare zi. Eu îi spun mamei mele că vreau ca bunica să moară, că îmi face rău. Ea nu știe ce să facă, îmi spune că va fi bine.

Dar corpul meu ripostează. Mă umplu pe spate, pe cap, pe coate, pe genunchi. De ce lumea e așa panicată în jurul meu? După un an, când eram plină deja, decidem să mergem la doctor.

Sunt pe scaunul de la doctor. E o doamnă drăguță, îmi zâmbește. Se uită la bubele mele, și se uită apoi la mama mea. Începe să-i spună despre psoriazis. Nu înțeleg ce zice, e un limbaj complicat, dar o văd pe mama mea plângând.. „nu îi va trece niciodată, e o boală cronică” spune doctorița. Mami plânge, și eu o iau în brațe, pentru că așa simt, nu-mi place să o văd pe mami plângând.

Trece timpul, ajung în spital din cauza unei amigdalite, apoi îmi trece, fac niște injecții pentru streptococ, și între timp ne mutăm la Sibiu.

  • Mami, astea nu o să treacă niciodată? E vară și vreau să port tricou și pantaloni scurți, dar sunt plină de bube, ceilalți o să râdă de mine..
  • Hai că mai dăm cu cremă, mai mergem la doctori, va fi bine, o să vezi. Dar îi tremură vocea și îmi e greu să o cred..
  • Dar de la ce au apărut?
  • Știi.. cred că ești destul de mare să înțelegi.. ai fost foarte stresată în ultimii ani, au fost multe șocuri emoționale și asta a declanșat..
  • Dar.. de ce?
  • Erai forțată să faci totul perfect.. iar noi nu am știut să oprim asta, îmi pare rău.
  • Bunica mi-a făcut asta?
  • Știi.. da.. adică.. cumva, așa a fost să fie..
  • Păi acum că nu mai stăm cu bunicii, nu o să-mi treacă?
  • Astea nu trec, Ioana, nu știu ce să mai fac, mă simt neputincioasă și e numai vina mea, nu trebuia să stăm în Archiud, altfel tu nu aveai psoriazis..
  • E în regulă, mami, tu ai făcut ce ai știut mai bine. Lasă, o să fiu bine.

Dar nu am fost. Nu am ieșit din casă toată vara, de rușine, pentru că eram plină de bube. Când ieșeam, deși eram îmbrăcată, se mai vedeau pe mâini puțin, și eram constant întrebată „dar ce ai acolo?” sau „cu cine te-ai bătut?”. Și răspundeam că am o iritație, sau mă forțam să râd, ca să nu pară ceva serios. Dar ajungeam acasă și plângeam.

Am 17 ani și abia de câteva luni am devenit conștientă de boala mea. De când mă pasionează psihologia, am învățat că boala aceasta mă afectează mai mult psihic decât fizic. O parte din depresia mea cronică se datorează psoriazisului. Traumele din copilărie fac parte din mine. Încă nu m-am eliberat de credințele limitative, cum că trebuie să fac totul perfect, pentru a fi importantă și apreciată. Cum că trebuie să pun banii și lucrurile materiale în capul listei priorităților, să am grijă mai mare decât de lucrurile mele decât de sufletul meu.

Azi mă uit la mine, Ioana din prezent, parțial vindecată de psoriazis, pentru că o nebună de psihoterapeută a pus-o la punct. Terapia mi-a schimbat viața, În doar câteva luni simt cum am săpat atât de adânc, și am vindecat pe rând câte o rană, pe unele încă nu reușesc, deoarece am de lucrat mai mult. Și îmi place, pentru că învăț cine sunt cu adevărat. Îmi dau seama că eu am trăit pe pilot automat până acum, că i-am lăsat pe alții să-mi trăiască viața, iar acum e momentul să preiau eu cârma vieții mele.

Mă voi vindeca de psoriazis. Într-o zi, subconștientul meu va fi curat. Și atunci se va produce transformarea.

No Comments

Post A Comment